Ce-a fost, n-a fost, și iată, ce este, încă nu e,
Mai mult eu cred, desigur, în ceea ce va fi,
În clipa-n care, goală, din val te vei ivi,
Regina morții mele, de-a pururea statuie.
Pe jumătate numai, mereu îmi răsări
Făptura ta-nstelată, din undă amăruie,
Pe jumătate numai — și coapsă care suie,
Și umărul, din alge, și sânii sidefii,
Mereu un val te fură.
Te-acoperă un altul.
O pală de-ntuneric pe frunte-ți se răzbună.
Dar eu aștept tot clipa ce spintecă bazaltul
Din nori, să mi te-arunec, pe maluri, o furtună,
Desăvârșită lumii, vânându-ți veșnic saltul,
Și-nzăpezesc sub malul luminii care sună.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de melancolie și așteptare a unei iubiri ideale, dar mereu evazive. Naratorul își imaginează o figură feminină mitică, mereu pe punctul de a se revela, dar constant ascunsă de valurile timpului și ale uitării.