Munții de foc peste văi își vorbesc,
Tunetul lor în ecou se adună.
Cumplitele mări din somn se trezesc,
Când goana furtunii aprig răsună.
Ghețarii de-al iernii crunt tron se izbesc,
Fulgere cresc dintr-un nor singuratic
Și insule-o mie în jur se aprind.
Cutremurul surpă-o cetate, sălbatec,
Și alte o sută rămân, șovăind.
Pământu-și frământă adâncul, vuind.
Mai clară ca fulgerul ți-este privirea
Și pasu-ți întrece cutremurul chiar.
Oceanele tac de te-aud. Strălucirea
Orbește vulcanul. Al soarelui far
Pălește pe lângă a ta limpezire.
Din munți și talazuri, lumina solară
Străpunsă-i de abur și suflu, pe când
Din spirit în spirit, din țară în țară
Din sat în oraș răsari, luminând
Iar zbirii și scalvii par umbre în ceață
Când crește în zare a ta dimineață.
Sensul versurilor
Piesa celebrează puterea interioară și libertatea spiritului, folosind imagini puternice din natură pentru a ilustra o forță transformatoare care depășește orice obstacol. Metafora luminii care răsare și alungă întunericul sugerează eliberarea de opresiune și un nou început.