Panait Cerna – Printre Lacrimi

─ Am venit, dar fii cuminte! Altfel plec, cu jurământ.
Ce copil eşti! Să te-ntuneci de o vorbă spusă-n vânt!
Nu plec, uite! Sunt cu tine. ─ Spune, mult ai suferit?
Te gândeai numai la mine, drag copil neîmblânzit?
Că nu ţi-a primit o rugă, idolul nu l-ai sfărmat?
Cu privirile în lacrămi, lui, tot lui te-ai închinat?
Şi nu mă urăşti? Nu?! Vino, robul meu, stăpânul meu ─
Pleacă-ţi fruntea mai aproape, ochii care-au plâns mereu
Să-i sărut, să uit de-a pururi vremea ce ne depărta ─
Să-mi rămâie numai gândul că trăiesc în umbra ta.
O, copilă, tu mă mântui, tu mă faci în cer să crezi,
Şi durerile trecute să le binecuvântez.
Spune, spune încă o dată, murmură-mi de mii de ori
Vorbele ce dau viaţă, cântecul ce dă fiori;
E o muzică, pe care o asculţi cu ochii uzi
Şi oricât ai auzi-o, însetezi s-o mai auzi.
Până când îţi intră-n suflet şi cu dânsul una face,
Până când viaţa toată se învăluie în pace ─
Până când pământul, cerul, tot ce-ai vrut şi ai gândit,
Într-o singură lumină se cufundă-n infinit.
*.
Firea scânteie sub lună, râde, pare fericită,
Că-i mai fuse dat să vadă o făptură-nlănţuită;
Prahova îşi mână-n taină cântecul adânc pe vad;
Printre ramuri înflorite raze tremură şi cad,
Parcă-s duhuri luminoase, care vin din lumi albastre,
Să asculte mai de-aproape şoapta inimilor noastre;
Iar o pasăre, cuprinsă de o dulce nebunie,
Piruie în urma noastră, în lumina argintie.
O, tu, inimă fierbinte, suflet care ne-nţelegi,
De-ai putea doini tot astfel nopţi de-a rândul, ani întregi!..
Simţi tu revărsatul zilei? Inima ţi-i fermecată?
Ori ai vreun farmec, care ne dezleagă viitorul
Şi ne spui în cântec vestea că ni-i fără capăt dorul?
Cântă, cântă înainte! Clopote din sat, sunaţi,
Şi întreg pământul numai la serbare să-l chemaţi..
Iar tu, vântule, ascultă murmurele din păduri,
Şoapta plină de cutremur de pe buze să ni-o furi
Şi, purtând din stâncă-n stâncă vorbe pline de uimiri,
Umple lumea de ecoul sfintei noastre fericiri!..
*.
De l-ai dăruit cu lacrămi, orişicât ai suferit.
Tot îţi pare că norocul prea uşor l-ai dobândit..
Aiurit stai lângă dânsul, lauzi mintea-naltă, care
Puse-o cale-atât de lungă ─ între vis şi întrupare!
Cine-ar şti beţia luptei şi fiorul vieţii ─ cine ─
Dacă lacomele braţe ar fi rodului vecine?.
O, destin! o, fericire!.. Vine-o clipă când înveţi
Că atâtor idealuri depărtarea le dă preţ;
Că, de vrei să-ţi dea norocul clipe cum n-au fost la fel,
Trebuie să lupţi dorindu-l şi să suferi pentru el ─
Vecinic inima umană osândită-i să-şi măsoare
Cu durerile-alergării fericirea cea mai mare..
Ca şi sufletele noastre însetate de o rază,
Mii de flori pierdute-n noapte după soare lăcrămează;
Deodată se vesteşte el, nemuritorul mire;
Pune-n creştetul naturii o cunună de mărire
Şi, văzând că după dânsul plâns-au gingaşele-i roabe,
Lacrămile de pe ele le preschimbă în podoabe:
Într-o clipă, de pe toate, mii de scânteieri a smult ─
Mai puternic străluceşte floarea care-a plâns mai mult.

Sensul versurilor

Piesa explorează complexitatea relațiilor umane și a emoțiilor profunde. Vorbește despre suferință, dor, dar și despre fericirea găsită în iubire și în frumusețea naturii, sugerând că suferința poate fi transformată în ceva prețios.

Polizorul de Strofe
Versuri corectate și adăugate de: Polizorul de Strofe

Lasă un comentariu