Mi-e dor de nechezol în cești de porțelan,
De-un Carpați cu fire de tutun pe limbă,
Mi-e dor de timpul molcom, ce nu schimbă
Împrejurările stabile-n fiecare an.
Mi-e dor de-un ceai-dansant, într-un apartament de bloc,
Lâng-un magnetofon din DDR, cu benzi din vest,
Mi-e dor de samizdat, chiar dacă-i rusesc,
Mi-e dor de tot ce-a fost, și dorurile-mi prisosesc.
Mi-e dor și de atmosfera gri, conspirativă,
De unde scurte, șoapte, vorbe cu substrat,
Mi-e dor de tot ce astăzi mi-a fost luat,
Mi-e dor de practica la cooperativă.
Probabil că mi-e dor de-o lume simplă,
De-un decor sărac, mai potrivit cu mine,
Mi-e dor de Transfăgărășan și Transalpine.
Și nu mi-e dor de ceață. Nici de serpentine!
Mizantropii de om îmbătrânit în lumea nouă,
Ce smulge zâmbete de la contemporani,
Mi-e dor de omul vechi, de-acum vreo patruzeci de ani,
Și mă-nspăimântă omul nou. Și-afară plouă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un dor profund pentru trecut, pentru o lume simplă și familiară, chiar dacă era una marcată de lipsuri și constrângeri. Naratorul simte o disconfort față de prezent și o atracție către amintirile din tinerețe, idealizând poate acea perioadă.