Aceasta ar putea fi noaptea
în care, cu bună ştiinţă, ai rănit îngeri
transformându-i în copii sceptici,
cu inima verde, cât o livadă.
Aceasta este noaptea tăcerilor
cu tumult incestuos,
acelea în care jumătăţile de om
comandă porţii duble,
cu ochi glazuraţi,
de o înspăimântătoare adâncime.
Ar fi putut fi o noapte
cu miros de pâine,
nu cea a menestrelului cu suflet de ceas,
înghiţitor de orhidee
în zgomot de imnuri suicidale.
E doar deşertăciunea vieţii mele,
prinsă cumva, la o beţie matinală
între patru-cinci strofe de pripas,
acelea printre care şoptesc fiului meu:
Te iubesc!
Şi, prin ce mister acum El s-a trezit,
căutând o cană cu apă,
în cotlonul din care scriu ascuns,
spunându-mi somnoros:
„Mă duc înapoi! ”?
Atât de aproape Lumea aceea:
la un clinchet distanţă!
Îl voi aştepta acolo,
în genunchi,
Îl voi ruga să-mi ierte
fireşte neputinţe”
Sau poate mă va ierta singur,
citind această litanie…
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de înstrăinare și regret, juxtapuse cu iubirea paternă. Naratorul se confruntă cu deșertăciunea vieții, căutând iertare și conexiune într-o lume incertă, marcată de vise și realitate.