Phormula – Singurătate

Intro –
De la un timp, am început să cred că singur e cel mai bine…
Sau poate mă înșel…
Mai e cineva căruia îi pasă?
Mă pierd în gânduri, înghit în sec suspinele,
Singurătatea mă cuprinde, mai repede ca binele,
Binele ce l-am făcut, niciodată n-a fost dorit,
Și la fel ca o floare, în câțiva ani s-a ofilit.
Am rămas cu tristețea, foaia și pixul.
Cum să fiu singur?
Când de fapt sunt doar eu și scrisul?
Poate că sunt singuratic, dar mie îmi place,
Am avut și eu prieteni, și stăteam ca pe ace,
La o adică am încercat să mă adaptez, am eșuat,
În ziua în care am deschis ochii, că eram trădat.
Singurătatea m-a ajutat,
Ea mi-a arătat că pot să am 100 în jurul meu, dar niciunul adevărat
Așa c-am încercat, să devin ce-am devenit,
Și din moment ce-am devenit, logic c-am reușit,
Acum clar nu-mi mai pasă, privesc totul indiferent,
Reneg omenia, și uman vorbind, eu sunt absent.
Și deja cred că nu-i mai pasă nimănui…
Nu mai există omenie…
Și dacă ești înconjurat de oameni ce?
În mormânt te duci tot singur…
Adică n-o să iei pe nimeni cu tine,
Asta am învățat până acum.
Pot spune multe lucruri, dar care ar fi rostul?
Că nimeni nu mă ascultă, doar vorbesc singur ca prostul.
În fiecare zi, tot ce fac este să scriu
Altceva nu mi-a rămas, mă îndrept ușor către pustiu,
Locul meu nu e aici, adevărul clar e dur,
Și prefer singurătatea, decât s-aud minciuni, să-ndur,
N-am fost niciodată genul, nici n-am să devin,
Urăsc societatea, ridic un pahar de vin,
Pentru cei ca mine, care nu se feresc de singurătate,
Ce preferă liniștea, ascunsă în noapte,
Lumina învinsă de întunericul liniștitor,
Pagina conștiinței, arsă de-un scriitor.
Privesc încă o dată-n spate și mă întorc în viitor,
Am ales singurătatea, îmi va fi mireasă până mor,
Ador liniștea, urăsc oamenii, reneg ființa,
Mai mult ca sigur tot singur
Mi-am ucis conștiința!
Outro –
Și singurul lucru, cu care pot să mă întâlnesc,
Dacă există o viață de apoi,
Că aici sigur n-o să mai rămân mult timp…
Și dacă las ceva în urmă, e ceea ce am spus acum!