Mai vine totuși liniștea, mai vine,
Din ochii noștri mai răsare luna,
Iubita mea, ce bine mi-e cu tine,
Incomparabilă ca-ntotdeauna.
Și te-am târât prin fracții ordinare
Și te-am supus concursurilor rele
Și uite, rana ta din nou mă doare,
Iubită a neliniștilor mele.
Din care munte, de pe care creste
Eu te-am cules din rădăcină, toată,
Că podul palmei, ars, și azi, îmi este,
De strămutarea ta înrourată.
Adeveresc iubirea cu durere,
Pe lacrimi sprijin tălpile în oră
Când mă ridic la tine spre a-ți cere
Să mă păzești de ochii tuturora.
Îți meriți iar și iar cu-ndurerare
Mai vechiul gând ce iarăși se-nfiripă,
Porecla ta de Carmen Seculare
Că nu poți fi un cântec de o clipă.
Și dac-ai fi murit de umilință
Te-aș fi legat din nou din lut cu plânsul
Să-mi fii femeie și să-mi fii credință,
Mai credincioasă mie ca eu însumi.
3/4 februarie 1986
(Locuri comune, 1986)
Sensul versurilor
Piesa exprimă o iubire profundă și dureroasă, marcată de sacrificiu și regăsire. Vorbitorul își reafirmă devotamentul față de persoana iubită, recunoscând suferința prin care au trecut împreună și dorința de a o proteja.