Acolo, sus, în munți pustii de iască,
Prăpastie de flacără se casa
Și focul linge-ntinderea cerească.
Un semn s-a arătat din cer, departe.
Citeam din flăcări vii, ca dintr-o carte,
Cuvântul sfânt al întreitei Arte.
Scria pe cer de noapte jeragaiul.
Ce limpede-mi sună-n ureche graiul,
Ducând pe val de cântece tot Raiul.
Ca limbile de flacără mi-arată,
Pe nori de armonie necreată,
Dumnezeirea, încă ne-ntrupată.
În piatra care n-a fost încă lustruită
Și-n poezia încă negândită,
Treimea stă și azi înlănțuită.
Am tălcuit din flăcări Întruparea;
Crescut-a-n Duh, din har ceresc, cântarea,
Cum crește-n zări, netărmurită marea.
Curgea, curgea, din veșnice izvoare,
Să lege rod în mințile fecioare,
Cum pică roua-ntr-un potir de floare.
Acolo-n adâncimi de taine sfinte,
Se întrupează cântecu-n cuvinte,
Cum Tatăl hotărât-a mai nainte.
S-a arătat în cer un semn mai mare:
Un cântec întrupat suia spre Soare,
Suia spre Slavi, cu Crucea în spinare.
Sensul versurilor
Piesa descrie o viziune mistică a revelației divine. Prin simboluri precum flăcări, cântec și lumină, este prezentată întruparea divinității și ascensiunea spirituală.