Adrian Păunescu – Vocea Mamei

Am fost acasă. Urme de pârjol,
Pe pomi cădeau în moarte fragezi muguri
Şi ca un haos brusc organizat
Ea, vocea mamei, stăruia în lucruri.
Plutea în fiecare obiect
Ca un halou de stea şi de ţărână,
Mi se părea că pot să o şi văd,
O auzeam urcându-mi trist pe mână.
Ea, vocea mamei mele ce-a murit,
În curtea casei noastre rămăsese,
Fântâna-n noapte mai vibra de ea,
Sta în pătul şi se-ntindea pe mese.
De dincolo de timp chema încet.
Şi m-aştepta c-o vârstă înainte,
Absenţa mamei mele pe pământ
Era deodată plină de cuvinte.
Se împletise-n câte un covor,
Tăcea asurzitor în câte-o floare,
Era întreagă vocea ei de-atunci,
Când a simţit neamânat că moare.
Şi vocea mamei se lăsase jos
Şi lucrurile o păstrau frumoasă.
Tot ce-a rostit de-a lungul unei vieţi
Încet-încet se întorsese-acasă.
Mormântul i-a închis plăpândul trup
Cu foamea setei şi cu setea foamei,
Din mama mea a mai rămas atât:
Eternă si-ntristată, vocea mamei.
Pe obiecte o găsesc mereu,
La rădăcina florii blândă scurmă,
Şi simt că lângă ea am să-mi aşez
Şi vocea mea, ca s-o ajung din urmă.