Credeam în puterile sângelui meu
Dar aflu acum, sub accente de astre,
Că nu e al meu și că eu nu sunt eu,
Că eu am ajuns alimentele voastre.
Chimia pe care în fiece zi
Mi-o dați s-o mănânc, m-a schimbat până-n oase
Și mâine de mine nimic nu voi ști,
Eu, pâlc de distante-amintiri tenebroase.
Credeam în eu însumi, dar eu sunt ca voi,
La ieslea comună merg zilnic, de foame,
Cu fruntea-n zenit și cu glezna-n noroi,
Degeaba născut doar de una din mame.
C-am fost într-un fel și-am ajuns om comun,
Cum toți am avut trăsături speciale,
Credeam că mi-e dată puterea să spun,
Dar floră de bici mi-nflorește pe șale.
Credeam în puterile sângelui meu,
Simțeam că sunt cupa de-a pururea plină,
Dar el nu-i al meu și nici eu nu sunt eu,
Eu, biet abonat la această cantină.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de alienare și pierdere a identității individuale într-o societate uniformizată. Protagonistul constată că a devenit un simplu produs, hrănit și transformat de sistem, pierzându-și unicitatea și puterea de a se exprima.