Ai mai fost la mormânt de părinți să-i adori,
Să-ți iei timpul să crești și să-mprăștii cu flori
Un tărâm cruciat, osuar de pământ?
Să stai curb și să plângi și să nu vrei veșmânt
Să-ți acopere trup, ca al celor din cruci
Că le semeni.. și știi că acolo te duci.
Și că nimeni la rându-i n-are timp decât rar
Să mai vină.. o, pururi, la stins felinar
Și să pună copii să-și ia timp de neant,
Să nu uite vreodată că prezentul pedant
N-are pic de valoare-n sfârșitul de ieri..
La speranța de mâine-nspre noi învieri.
Fiindc-a cere întruna, nu-i-ndeajuns fără har
Când nu pui la bătaie o credință măcar;
Că la rându-ne-n timpuri fi-vom tați și copii..
Cum și stele se sting peste timp.. vor muri.
Iar morala-speranță-i; „să-nvățăm din trecut..
Fiecare la rând.. fi-va suflet de lut „.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra mortalității și a importanței credinței în fața efemerității vieții. Ne îndeamnă să ne amintim de trecut și să învățăm din el, acceptând că toți ne vom întoarce în pământ.
