Liniște, reînvie într-un veșmânt
Trupul tânăr spre care mă duc.
Străvezie mâna întinsă mie,
Se-ndepărtează acum când spre ea pășesc.
Iată-mă pierdut în vane alergări.
Cum se ivi dimineața ea se-ntinse,
Și râse, și-mi zbură din privire.
Robul nebuniei, plictisul,
Prea puțin mi-ai fost îmbătătoare și dulce.
De ce nu te-a urmat amintirea?.
E ca un nor darul tău?.
Este un freamăt ce umple
Cu cântece de demult ramurile.
Memorie, simulacru fluid,
Melancolică batjocură,
Întuneric al sângelui..
Ca o fântână sfioasă în umbra
Străveche a măslinilor
Te-ntorci să m-ațipești..
În dimineața încă secretă,
Buzele tale iar le vreau..
Nu le-aș mai ști!
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment de plictis și regret față de pierderea unei iubiri trecute. Naratorul tânjește după amintiri și momente pierdute, simțind o melancolie profundă.