Destinul nostru, plumb topit, nu poate să se
schimbe,
nimic nu-i de făcut.
Am vărsat plumbu-n apă sub stele
deși se-aprind focurile.
Dacă stai goală-n fața oglinzii-n miez de noapte,
vei vedea,
vei vedea un om trecând prin fundul oglinzii,
pe omu-n destinul tău care-ți dirijează
trupul
în singurătate și tăcere, pe omul
tăcerii și singurătății
deși se-aprind focurile.
La ceasul când ziua s-a terminat și noua zi
n-a-nceput,
la ceasul când timpul s-a despărțit în două,
pe acela ce de acum și dinainte de-nceput îți
dirijează trupul
trebuie să-l găsești,
trebuie să-l cauți ca să-l găsească cel puțin
un altul, când tu vei fi murit.
Copiii sunt cei care aprind focurile și
strigă în fața flăcărilor prin noaptea caldă
(S-a pomenit oare vreun foc
care să nu fi fost aprins
de un copil, o Herostrat?)
și aruncă sare în văpaie ca să pocnească
(Ce straniu ne privesc dintr-o dată casele,
devoratoarele oamenilor, parcă le mângâie
o reverberație!).
Dar tu care ai cunoscut harul pietrei
pe stânca biciuită de mare
seara când liniștea se-așternu,
ai auzit de departe glasul uman al singurătății
și tăcerii
în trupul tău
în noaptea aceea de Sânziene
când s-au stins toate focurile
și ai citit cenușa sub stele.
Sensul versurilor
Piesa explorează teme profunde precum destinul implacabil, singurătatea existențială și inevitabilitatea morții. Vorbește despre căutarea unui sens dincolo de efemeritatea vieții, într-o lume guvernată de tăcere și singurătate, sugerând o conexiune cu tradițiile și miturile românești.