În lumea plină de urmări
Eu sunt un om pe niște scări,
În sus ce e, în jos nimic,
În jos ce e, în sus nimic.
Vorbesc cu ceilalți care-au fost
Și-n sus și-n jos, și nu-i dezic,
Eu însumi spun de locurile
Pe unde-am fost, nu e nimic.
Vecinul meu prășește ciori,
Vecina mea prășește farduri,
Eu sunt un om pe niște scări
Și-un câine bulucind prin garduri.
Dacă de mai multe ori,
Căci ce pot fi aceste garduri?
Decât căzute foste scări,
Decât căzute foste garduri.
Vecine, Domnule, Străine,
Nu înțeleg ce-aveți cu mine.
Știu, scările ne sunt comune,
Dar trec atât de rar pe-aici,
Portarul însuși poate spune
Că am ambiții foarte mici.
Din când în când mai vin pe-acasă,
De ce vă supărați când vin?
Agale, talpa mea apasă
Pe dalele cu pas străin.
Vecinul meu prășește ciori,
Vecina mea prășește farduri,
Abia m-am ridicat din garduri
Și mârâind în joase salturi,
Eu sunt un om pe niște scări.
Și dacă vreți să fiu baladă,
Și fiindcă eu nu am o stea
Accept, râvnesc, visez să cadă
Un porc nervos la moartea mea.
Și-acuma, vă implor, zâmbiți
În lumea plină de urmări,
În care fard și ciori prășiți
Întunecați și spălăciți.
Lăsați-mă să fiu pe scări.
Sensul versurilor
Piesa descrie sentimentul de alienare și detașare al unui individ față de lumea din jur, evidențiind rutina și lipsa de sens. Personajul se simte un observator pasiv, prins într-un ciclu monoton, fără a se conecta cu ceilalți.