Îi lăsam să vorbească întotdeauna,
aprobam că, desigur,
steaua și diploma lui
Leopold
vin din aceeași substanță,
n-am răbdare prea mult,
pe o scară în paranteze
le șterpelii meșteșugurile,
le-am înfundat
în spatele unei mașini de ocazie,
cercetai mai întâi
ce pericol era în vocalele lor,
dacă muzica era suspendată,
cum bolboroseau consoanele
în pavajul prea vechi, ce popoare-au venit,
au trăit
și s-au dus fără grabă
să se predea mării și
Domnului;
viziunile erau totuși o marfă de lux,
produsul ultim și sublim
al deșertului artei,
n-am găsit urme, să nu adorm, mi-am zis,
îi iubeam mai departe, fiindcă ei constituiau
tagma noastră plină de mânie,
leneșă, visătoare și blestemată.
Sensul versurilor
Piesa reflectă o atitudine critică față de societate și valorile ei, folosind metafore și imagini puternice. Naratorul observă și analizează lumea din jur, exprimând un sentiment de dezamăgire și resemnare, dar și o legătură cu cei marginalizați.