Foaie de ce rang nu știu,
colier de nufăr viu,
pielea ta neagră o scriu
cu prăpăd și cu pustiu
și plăcere de burghiu.
Nufărul pe țâța ta
are alb de pat și stea,
are vână de vopsea,
luciu cald de scări de șa,
ar sui și aș cădea.
Foaie, de ce rang uitai,
nufărul e iad și rai
și sămânță ca de cai
unde-l porți în blând alai
și ți se ridică-n grai.
Vezi ce faci când te privesc
când te nufăr nufăresc,
când nu pot să mă opresc
și ochii nu mi-i feresc
dinspre nufărul lumesc.
Nufărul fără răspuns
dulce, negru și ascuns.
Sensul versurilor
Piesa explorează o fascinație intensă și senzuală pentru o persoană, folosind metafora nufărului pentru a descrie frumusețea și misterul acesteia. Versurile sugerează o atracție puternică, aproape obsesivă, marcată de un amestec de admirație și dorință.