Cât prinzi cu ochii, tot adâncul mării,
Sub bolți de cer, se zbuciumă, se frânge
Și se ridică-n taina depărtării
Ca niște munți cu crestele de sânge.
Și vântul trece, crainic al pierzării,
Și peste larguri spulberă și plânge
Ca un blestem, și-n negurile zării
Cântarea lui sălbatică se stânge.
Un chip uitat, de dincolo de lume,
Se-nalță-ncet în clocotul de spume,
Și către el genunea semn îmi face.
Aș vrea să plec, dar nu știu ce putere
Spre raiul sfânt al soarelui mă cere,
Și-n gând mi-așterne liniște și pace.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de melancolie și contemplare în fața măreției mării. Naratorul oscilează între atracția către un trecut uitat și chemarea către liniște și pace interioară.
