Gellu Dorian – Ochelarii

replică, în aceeași manieră, la prozopoemul „Unde mi-s, visători, ochelarii?”, scris de Lucian Vasiliu, după un motiv absolut real.
Întâi i-am pierdut în Mareea Egee, în Cretan Sea,
ore în șir am urmărit valurile, ieșeau la mal
umai scoici ca niște cearcăne ale lui Poseidon,
Adrian, Radu, Mircea și Cassian îmi urmăreau odiseea,
penelopele Carolina, Maria, Antonela, Elena și Mariana așteptau
în itaca întoarcerea victorioasă a rătăcitorilor,
împletind-despletind nisipul cu degetele picioarelor
sub priviri hulpave,
nicio speranță din adâncuri, numai
din cer s-a lăsat peste ape gândul care m-a dus dintr-odată
până acolo unde Poseidon, supărat,
aruncase ochelarii ale căror dioptrii nu i-o apropiaseră pe Persefona,
ci, dimpotrivă, i-o îndepărtaseră,
cerc în jurul lor, ca în jurul unei cetăți asediate,
liniște să nu-l trezim iarăși pe zeul mânios al adâncurilor;
încet, întins ca un arc, piciorul lui Cassian a prins între degete
huluba și iarăși vedeam cu adevărat în îndepărtare
itaca,.
apoi, în tren, după o altă lungă odisee,
pe o mare de fier și asfalt, Botoșani-București,
Valea Oltului – ambuteiaj de 10 km –, Sibiu – cu Jean, la Frida, pe terasă,
bere Grosh, esență de prune euphorionică –, Arad,
cu alți soldați rătăcitori
spre Arca agoniilor literare, Leo, Arcadie, Nicu,
și de acolo, iarăși pe valuri de fier, spre Botoșani,
eu, Lucian, Cassian și Nicu,
învinși, dar spre casă,
zile și nopți,
bere și vin,
palincă oferită în pet de costobocul George,
cu plăcintele Siminei făcute în patiseriile din Cluj,
pesmeți basarabeni cu semințe de floarea soarelui,
migdale, smochine, caise confiate,
la purtător, ca în desaga unui hagiu spre Mecca postului mare,
discuții prelungi, cușetă de clasa a doua, somn înotând prin vise
ca în uleiul încins,
naș binevoitor,
ciotcă de femei guralive alături,
prin noaptea transilvană, cu urme de huni izgoniți de lumină,
în zori, ascunși ca sub valuri cretane, iarăși
ochelarii mei s-au dat pierduți,
până când, deși cu alții pe nas, acuzând ceața, ochelarii gemeni,
ai lui Lucian, i-a strigat pe ai mei
care ofereau aceeași ceață ochilor
care i-au cerut lui Cassian să-i scoată de sub bancheta
acoperită de valurile nopții în care ora de vară
o izgonea spre trecut pe (s) ora de iarnă,
spre o itacă în care nicio mână nu va mai împleti flanele
cu fire din lâna de aur –.
în rest, povestea s-a scris de la sine,
cu ochelari călătorind cu poșta rapidă, ca la noi, trei zile,
luându-și, în final, nasurile proprii la purtare.
P. S.: Trei zile, Homer s-a uitat la noi ca la doi frați,
cărora le-a dat ca zeu pe Zalmoxis,
ambrozie și o țară
prin care dacă vrei să pierzi timpul
călătorești cu trenul Iași-Timișoara și retur.
Botoșani, 8 aprilie 2014