Mai înțelept ca totdeauna
Și tot atât de idiot,
Acum pricep că e totuna,
Să n-ai nimic sau să ai tot.
Și paradoxul mă omoară
Și sunt nebun să mi-l explic,
Că totu-a fost până aseară
Și astăzi nu mai e nimic.
Sunt sclavul presimțirii sumbre,
Pe care mi-o-nsușesc intim,
Că viețuim ca niște umbre
Și că și umbrele murim.
Și, cum nu-i nimeni să te-acuze,
De stratageme și de măști,
Cum au putut aceste buze,
S-ascundă faptul că urăști?
Un clopot bate într-un munte,
Cu neînțelesul lui bing-bang,
Minunea dragostei înfrânte
Și-a suferinței după rang.
Sensul versurilor
Piesa explorează natura contradictorie a existenței și a emoțiilor umane. Vorbește despre cum înțelepciunea și nebunia pot coexista, despre efemeritatea lucrurilor și despre cum dragostea se poate transforma în ură. Totul este văzut printr-o perspectivă sumbră, acceptând moartea ca parte a vieții.