I. Singurătate
Prin luminișul crângului tăcut,
De-atâta vreme nimeni n-a trecut.
Copacii goi, în lungă nemișcare,
Pe umbra lor ce stă-nălțată în picioare.
Arar ajunge până-aici
O pasăre cu aripile mici,
Și glasul ei răsună în liniște prea tare.
Dar Primăvara, care știe tot,
Va risipi prin iarba dimprejur
Scântei de-azur —
Albastru miozot.
Și dintre foi tivite cu argint,
Vor crește ciucuri albi de mărgărint.
*.
Pe-aici, o zână mică coboară dintre stele,
Și-n fiecare noapte culege viorele.
Dar nimănui pe lume nu-i e dat s-o vadă
Cum vine pe cărările din mladă,
Făcând în taină îndelung popas,
Din loc în loc, pe unde-a mai rămas
Zăpadă..
II. Vin țigăncile la crâng..
Vin țigăncile la crâng
Să culeagă viorele,
Vin cu fustele-n parâng
Și cu dancii după ele.
Și e soare
Pe ponoare,
Și miroase-n vânt a floare
Pe cărările pustii,.
Prin stufișurile goale
Năpădite de basmale
Și de zdrențe stacojii..
Vin țigăncile grăbit,
Să culeagă pe sub mladă
Flori cu mâzgă de zăpadă
Din huceagul adormit,
Și s-aducă-n paneraș
Primăvara la oraș:.
— Urzicèle, urzicèle,
Ghiocei și viorele,
Albăstrițe de suhat!
— Iarbă-mare, iarbă-mare,
Să și-o puie-n scăldătoare
Fetele de măritat..
Sensul versurilor
Piesa descrie sosirea primăverii într-un crâng, alternând între o stare de singurătate contemplativă și o imagine vibrantă a țigăncilor culegând flori. Natura este personificată, iar ciclul vieții și renașterii este sugerat subtil.