Femeia e iubirea, e gloria, credința;
Copiilor ce-i crește, omului mângâiat,
Ea sufletul le-nalță, le-alină suferința,
Precum un duh din ceruri în lume exilat.
De trudă povârnit ori de prea crudă soartă,
La glasu-i omul saltă, fruntea-i lumini adună;
În veci nerăbdător în cursa lui deșartă,
I-ajunge un surâs și sufletu-i se-mbună.
De fier ni-i veacul: slava abia se deslușește;
Nu-i chip să vină iute, așteapt-o-n bună pace.
Dar cine n-ar iubi, din gingășii când crește,
Frumusețea ce-o dă-n dar ori s-o câștige face?
Sensul versurilor
Piesa celebrează rolul esențial al femeii ca sursă de iubire, credință și alinare. Ea este văzută ca un spirit divin care aduce lumină și îmbunătățește sufletul omului, oferind speranță și frumusețe într-o lume adesea dificilă.