Degeaba-ți spun adio, că nici nu mai observi,
Ca turme de jivine distanțele-ntre noi,
Alerg parcă spre zarea spitalelor de nervi,
Acum nu mai e strigăt ce m-ar suci-napoi.
Și-acum îți uit adresa, te șterg voit din minte,
Frumoasa mea cât spațiul acestei săptămâni,
Am să-ți mai scriu poeme și-n târgul de cuvinte
Putea-vei să le cumperi sau numai să le-ngâni.
Mereu pe la fereastra-ți va trece plin tramvaiul,
Mereu va fi o floare sus la etajul doi,
Se vor juca burghezii cu viața ta de-a raiul,
Mereu voi ține-n suflet icoana despre noi.
Vei coborî în mâzga petrecerii vulgare
Sau vei rămâne-n casă să faci pe pânză flori,
Nici nu-ți mai spun adio, arunc un pumn de sare
Dintr-un buchet de lacrimi spre locul unde mori.
Te las acestei triste urzeli provinciale,
Nu mă mai rog la tine, mă rog la Dumnezeu
Să privegheze casa singurătății tale,
Să fie invizibil ambasadorul meu.
Să-ți fie mai ușoară întoarcerea din locul
În care două ruguri s-au încleștat plângând,
Să vină pentru tine măcar acum norocul,
Să te găsească blândă la umbra unui gând.
Nu numai frunza pică, tot universul pică,
Striviți plecăm în două direcții ca doi servi,
Cărăm melancolia, pierduta mea Florica,
Spre două sanatorii de inimă și nervi.
Primește-această poză făcută din cuvinte,
Fotografia-n versuri a marelui prăpăd,
Te scot încet din carne, te șterg atent din minte,
Dar când mă uit la aer, te-aud, te simt, te văd.
Sensul versurilor
Piesa descrie o despărțire dureroasă și inevitabilă, marcată de regret și amintiri persistente. Vorbitorul încearcă să se desprindă de persoana iubită, dar este bântuit de prezența ei în amintiri și în lumea din jur.