Ce altceva, decât o lungă stare
De frică, de tandrețe, de război,
Iubindu-ne din ce în ce mai tare,
Cu tot mai slabă-ncredere în noi?
Abia rostindu-l, ne schimbăm cuvântul,
Spre liniștirea unui târg limbut,
De parcă peste toate bate vântul,
De parcă pentru tot plătim tribut.
Ce altceva, decât o vinovată
Călătorie-n doi spre nicăieri,
Aceste ore, ambalate-n vată,
Să nu se-audă când vor trece-n ieri?
Mi-e dor de tine, cea de dinaintea
Prezentului pe care-l îndurăm
Și tot încerc, dar nu mă duce mintea,
Să aflu cui anume, ce furăm.
E firul zilei noastre prea subțire,
Și prea adâncă noaptea din priviri..
Ce altceva, decât o despărțire,
La umbra inutilei întâlniri?
Sensul versurilor
Piesa explorează complexitatea unei relații aflate în declin, marcată de frică, lipsă de încredere și o călătorie vinovată spre nicăieri. Vorbește despre dorința pentru trecut și inevitabilitatea despărțirii, sugerând o întâlnire inutilă care nu face decât să aducă umbră.