Fugarule-al meu, tu te zbuciumi bătut
Și te miri că mă clatin în scară!
Tu crezi că mi-e teamă de timpul pierdut?
Vai nu, ci de mine că-s fiară!
Atunci la plecare plânsesem toți trei
Și mama, sărmana, bătrână
Ținându-ne-alături în mâinile ei
De-o parte și de-alta de mână,
Stă-n poartă la drum și vorbea-ncetinel,
Și mie, zicându-mi pe nume:
Ești frate mai mare și-ai grijă de el,
Voi singuri ai mamei pe lume!
Acum el e mort și departe de-ai săi
Și parcă-mi tot sună cum geme.
Dar eu alergam la redută, prin văi,
S-ajung cu porunca la vreme.
Mușcase cu gura pământul de chin,
Și strânse pământul în mână;
Întreaga sa față și părul său plin
De sânge-nchegat cu țărână.
Luându-l în brațe mi-l dusei apoi
La umbra sub poala pădurii,
Spălându-i pe gene lipitul noroi
Și spumele crunte-ale gurii
Și-ncet ridicându-l de spate puțin
Îi pusei la gură-ncleștată
Să prindă din ploscă vreun picur de vin,
Dar moale căzut-a deodată.
Și iarba smulgând i-am făcut căpătâi,
Și tristă fu vorba ce-mi spuse,
Și nu știam bietul ce-aș face-ntâi,
Dar calul aminte mi-aduse
Că nu era vreme, și-acolo-l lăsai,
Să-l văd la reîntoarcere iară
Vai, frate, murind, tu de tine oftăi,
Ori poate de mine, că-s fiară?
La-ntoarcere-mi spuse străjerul un drum
Mai scurt, și fu scurtă și-a gurii
Porunca de spaimă, și iată-m-acum
Departe de poala pădurii,
Departe de unul ce-așteaptă mahnit
Și-n drumul meu ochii și-i zbate,
Departe de unul ce poate-a murit
Mințit de nevrednicu-i frate!
Fugarule-al meu, tu te zbuciumi bătut
Și când te-am bătut eu pe tine?
Dar iată-l, blestămul trădării-a-nceput
Și plata cea jalnică-mi vine!
Nu-n fața ta, Doamne, că știi! și mi-e greu
Cuvântul ce-n cumpăn-apasă:
Dar mama, eu mamei, de fratele meu
Ce-oi spune eu mamei acasă?
Sensul versurilor
Un soldat se confruntă cu moartea fratelui său pe câmpul de luptă și cu povara de a-i da vestea mamei. El este chinuit de vinovăție și de blestemul trădării, simțindu-se responsabil pentru soarta fratelui său.