Trăiesc aici, dar mă simt că sunt departe,
Din ce în ce mai singur și mai trist,
Nici nu mai știu cât pot să rezist,
Închis într-un ziar și într-o carte.
Mă-ncredințez iluziei deșarte
Că mă salvează regăsirea-n Christ,
Dar, vai, ajung un fel de dublu-mixt,
Cu viața-n minus și cu plus de moarte.
Și, totuși, nu m-a ocolit norocul,
Deși mi-a fost întotdeauna greu,
Și-am transformat în foc destinul meu
Ca, azi, cenușa să rezume focul.
Și de-aș cădea, așa cum cere jocul,
Ca să devin o piesă de muzeu,
Eu tot îi mulțumesc lui Dumnezeu
C-a-ntârziat și-așa, prea mult, sorocul.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de alienare și tristețe, dar și o acceptare stoică a destinului, chiar și în fața morții. Vorbitorul găsește consolare în credință, deși viața pare un amestec paradoxal de bine și rău.