Pătrund umil ca-n vegetal culoarea,
poemul ochilor. Pentru paloarea
fratelui din legendă, deseori
împreună mâinile la cer, iar alteori
mă urc la miorița de imagini,
ca un voievod tăcut în istorie
și parcă n-aș vrea altă glorie,
decât să stau lângă aceste pagini,
unde mă-nconjură copilăria,
ca izvoarele ascunse bucuria
azurului, înalt din anotimp,
și-unde mă voi sui și eu la timp.
Căci nu știu ce mă îndeamnă-anume
să mă știu chemat, undeva, pe nume.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o evadare nostalgică în lumea cărților, unde naratorul regăsește bucuria copilăriei și se simte chemat să-și găsească identitatea. Cărțile devin un refugiu și o sursă de inspirație, un loc unde timpul pare să se oprească.