Prin cinic, guvernamental acord,
La ora ploilor de pașapoarte,
Hiperboreea pleacă înspre nord,
În țara ce le adusese moarte.
De nici nu știe, vai de capul său,
Că-i un butuc în drumul unui joagar,
Și pleacă fără de păreri de rău
În cel mai elegant și cinic lagăr.
O vor gaza cu dragoste-n curând,
C-un roșu fier o vor marca pe spate
Și pielea ei va atârna plângând
Pe rămurișul sârmelor ghimpate.
Hiperboreea, du-te unde vrei,
Pe veci pierduto, veșnic hăituito,
Un crucifix ai fost în ochii mei,
Dar eu numai tristețea ți-am iubit-o.
De actoria ta m-am săturat,
Încă din vremea actoriei mute,
Ești plină de durere și păcat,
Dar gardienii te așteaptă, du-te!.
Ca un vaccin rămâi pe brațul meu,
Când sania te-mpinge blând pe pantă,
Să-ți apere ființa Dumnezeu,
Tu, prima mea iubită emigrantă.
Și când pământul se va scufunda
Și va sări din miezul lui scânteia,
Să știi c-ai fost, în sud, în țara mea,
Și nordul te-a strivit, Hiperboreea.
Sensul versurilor
Piesa descrie plecarea unei entități personificate, Hiperboreea, din țara sa natală către un viitor incert și ostil. Naratorul exprimă un amestec de tristețe, deziluzie și afecțiune față de această plecare, conștient de soarta tragică ce o așteaptă.