Sunt flori de tot felul – cine nu ştie?
Şi oameni diferiţi, iară şi iară,
cei prefăcuţi, cu orice te îmbie,
există moralişti şi pierde-vară.
Le recunoşti după miros şi formă,
iar pe făţarnici după nasul gros.
Unii se-abat prin izuri de la normă,
mizează pe extazul prin miros.
Dar floarea asta minunată: cer,
soare, pământ şi lună, stea eternă,
e una totul, un rotund mister
fără sfârşit, o magică lanternă.
Cu cât e chipul nopţii mai întunecat,
cu-atât mai clar şi mai adânc sporeşte:
totul pluteşte dar stă nemişcat.
Doar vântul licăreşte şi sclipeşte.
Doar ţelul lui e pus în adieri,
doar el în risipire se-mplineşte,
poznaşul lumii, însă nicăieri
nici o sămânţă nu şi-o iroseşte.
Sensul versurilor
Piesa explorează simbolismul păpădiei ca metaforă pentru viață și transformare. Ea subliniază capacitatea de adaptare și frumusețea ascunsă în simplitate, sugerând că adevărata împlinire vine prin acceptarea schimbării și a rolului nostru în univers.