Este aproape de miezul nopții
și stau întinsă pe spate simțind
cum aerul planetar îmi zguduie carnea.
Vertebrele mi se înalță precum penele din aripi,
totul devine albastru și se deformează apoi ca un nor
care-și schimbă formă în adâncul cerului.
Din materie în nouă țesătură a pământului
sunt împinsă eu.
Totul se zguduie, ca un om beat,
sar înainte și înapoi,
pe distanțe mari între două cursuri de apă,
doi munți, două constelații,
între ceea ce a fost și ceea ce va fi.
Dublul se arată ca o pânză de păianjen
care așteaptă o ființă vie ca să trăiască.
Se schimbă vidul cu preaplinul,
ceea ce are formă cu ce e lipsit de formă,
pentru a trăi la mijlocul nopții.
Dublul se arată:
Tu ești eu și eu sunt tu!
Atunci văd că tiara se potrivește numai pe capul celuilalt
și inelul pe degetul care nu e al meu.
E aproape de miezul nopții și pământul a trecut în altceva.
Păianjenul și-a înghițit perfecta lui pânză ca mâine s-o reconstruiască în amănunt, cu firele din nervii unei ființe vii.
Sensul versurilor
Piesa explorează o transformare mistică, o călătorie dincolo de realitatea fizică. Eul se confruntă cu dublul său, într-o fuziune a identităților și o schimbare a percepției asupra realității.