Grigore Alexandrescu – La Tismana

Decât în frumoasa noapte când plăpânda-i lină rază
A iubitei mele frunte cu vii umbre coloră,
O priveliște c-aceea ochii-mi n-au putut să vază,
Lun-așa încântătoare n-am avut a admira.
Și întâi, ca o steluță, ca făclie depărtată,
În a brazilor desime, în pădurea-ntunecată,
Printre frunzele clătite, am zărit-o licărind.
Apoi tainicele-i raze dând pieziș pe o zidire,
Ce pe muche se ridică, locaș trist, nelocuit,
Ca un vis ce se strecoară într-un suflet pustiit.
Apoi, glob rubinos, nopții dând mișcare și viață,
Se-nălța și, dimprejuru-i dese umbre depărtând,
P-ale stejarilor vârfuri, piramide de verdeață,
Se opri; apoi privirea-i peste lume aruncând,
Lumina adânci prăpăstii, mănăstirea învechită,
Feudală cetățuie, ce de turnuri ocolită,
Părea unul din acela osianice palate,
Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc;
Și pustiul fără margini, și cărarea rătăcită,
Stânca, peștera adâncă în vechime locuită
De al muntelui sfânt pustnic ce sărmanii îl iubesc.
Erau dulci acele ceasuri de extaz și de gândire;
Șoaptele, adânci murmure ce iau viața în pustii,
A mormintelor tăcere ce domnea în mănăstire,
Loc de zgomot altădată, de politici vâjâieli.
Noapte, totul acestei scene colosale dă mărire,
Două nobile instincte cu putere deșteaptă;
Unu-, a cerului credință, alt-, a patriei iubire,
Ce odată-n aste locuri pe strămoși îi insuflă.
Munții noștri-au fost adesea scump azil de libertate,
Și din vârful lor romanii, torente iute, fioros,
S-aruncau: mulți barbare pentru prada adunate,
Lei sosind, era la fugă ca un cerb rănit, fricos.
Cu trufie craiul ungur către țară-naintează;
Sunt plini munții de oștire, sună zalele de fier;
Pintenii lucesc; la lună săbiile scânteiază;
Basarab încheie pacea cum vrăjmașii lui o cer.
Dar românii nu vor pacea, nu vor trista umilință
Ce asupră-le aduce un necinstit contractat;
Ura lor e nempăcată; în a lor crudă dorință,
Cuprind munții, închid drumul ungurului spăimântat.
Astfel e atunci omorul, cât ostașul încetează
Obosit, și rigă singur cu puțini scapă fugind;
Strălucitele-i veșminte le aruncă el de groază,
Plânge și în a sa țară se întoarce blestemând.
Niciodată astă lună ce înoată în tărie,
Ca final purtat de valuri pe a marilor câmpie,
Mai mult numărul de cadavre de atunci n-a luminat.
Niciodată mândrul vultur ce-n văzduh se cumpănește,
Acel domn al atmosferei, ce un veac întreg trăiește,
De o pradă-așa bogată însă nu s-a-ndestulat.
Se găsesc ș-acum pe râpe bucăți de armuri zdrobite;
Am văzut însăși pinteni de rugină putreziți
Și p-al războiului munte monstruoasele morminte
Unde șefii ungurimii zac cu toții grămădiți.
Dar românii, fii ai celor ce-n vechime se luptară,
Cu sudori adap pământul, câștig hrană în dureri;
Sunt plugari; și alte nume, oameni noi se înălțară,
Oameni nensemnați și mândri de vechimea lor de ieri.
Streini prinți ce ne-apăsară au dat lor drept mângâiere
Averi, cinsti, care odată se-mpărțeau drept răsplătiri;
Monopol fac azi de drepturi; în a lor scurtă vedere
Propășirii neînvinse pun ei dese-mpotriviri.
Nu e-așa legea naturii, nu e-așa a țării lege;
Că tot ce nu e la locu-i va cădea trufia lor;
Al sudorilor streine rod ei nu-l vor mai culege;
Va fi mare tot românul țării lui folositor.
Cugetări adânci ascunse, idei drepte și înalte,
Ce în inimile-alese ura lor le apasă.
Vor vedea lumina zilei; și în formă de mari fapte,
Subt privirea providenței, lumii se vor arăta.