Grigore Din Nareg – Memorialul Legat de Alcătuirea Acestei Cărți

Am compus această Carte:
pus-am temeliile, -am clădit-o, -am rânduit-o,
mobilat-o-am, împodobit-o,
strâns-am, adunat-am,
o am ridicat și arătat;.
fățuit-am într-o minunată și-omogenă-alcătuire
feluritele compuneri ale scrierii acesteia de roade plină.
Eu: Grigorie, ieromonahul,
cel din urmă dintre toți poeții,
Doctorul cel mai neînsemnat,.
Dimpreună cu Hovhanes, sfântul nostru frate după nume,
mănăstirii prea-cinstite și slăvite din Nareg călugăr.
Amândoi trăind să fim un singur trup ce-i gânditor,
dar un singur chip,
nu frați numai
ci cu-o singură suflare ambii respirând aceeași viață monahală
cinstea-aceeași și convingerile-aceleași noi având,
cu aceiași ochi privind, perechile-amândouă, spre un singur și același drum duhovnicesc.
*.
Pe umeri țin povara zilei
și când sosește ceasul plății, făr’ de a fi primit nimica ies!
De sunt departe, strajă n-am la gură când mă laud,
iar când răspuns se cade ca să dau, tac mâlc și n-am cuvânt!
La răsărit, eu par bogat,
iar seara rătăcesc cu mâna goală!..
Adorm cuprins de remușcări
și mă trezesc speriat și spăimântat!
(din Oda 71, II).
*
De văd vreun ostaș,
m-aștept la moarte.
De văd un sol,
la dojeniri.
De e aprod,
la condamnare.
de-i un predicator,
să-și scuture de pe picioare pulberea.
De este credincios,
aștept reproșul.
De-i om sever,
remarci usturătoare!.
De-s încercat cu proba apei,
mor.
De iau otravă până la județ,
Eu pier.
De văd că bunurile se împart,
știind cât sunt de rău, eu îmi iau câmpii.
De-ndat’ ce-o mână se ridică,
mă încovoi.
Zărind chiar și o sperietoare,
tresar.
De-aud un trăznet cât de mic,
mă înfior.
(din Oda 23, III).
*.
Sunt sclavul morții și-al corupției;
sunt chinuit în chip inexorabil;
vândut sunt făr’-a mai putea să fiu răscumpărat;
tăiat sunt, altoit nu voi mai fi!.
Sunt stins și nu e cu putință să mai fiu aprins;
sunt ruinat definitiv;
sunt doborât și ridicat nu mai pot fi!
(din Oda 71, II).
Când eu, ce-acum ritoric sunt și înrăuritor,
cu pasul mândru și cu fruntea sus,
întins voi sta, hoit neclintit,
lipsit de grai,
cu mâinile legate,
cu mădulare-nțepenite,
cu buzele închise,
cu ochii tot la fel;.
lemn nemișcat,
trunchi ars pe jumătate;.
statuie fără simțuri,
icoană mută,
ne’nsuflețită ființă;.
de milă veșnică priveliște,
nenorocită formă,
lugubru chip;
obraz de plâns,
efigie lamentabilă,
tăcută limbă;
uscată iarbă,
floare vestejită,
trecută frumusețe
și lampă stinsă;.
piept gol,
pustie inimă,
necrâcnitoare simțuri,
izvor secat;.
trup prea livid,
cu măruntaie-n putrejune,
cort dărâmat;.
crengi frânte,
-ncheieturi fărmate,
copac tăiat, cu rădăcini fierăstruite;.
abandonată casă,
câmp ce a fost cules,
o plantă dezrădăcinată;.
prieten ce am devenit străin,
uitată magazie,
muceziciune îngropată,
respingătoare și abominabilă;.
încurcă-lume alungat,
schelet disprețuit,
zdrobit sub tălpi,
ca tot ce-i josnic!
(din Oda 73, II).
*
Afirm din vârful buzelor
și mint pe dinăuntru,
cu dreapta dau,
cu stânga fur de sting!..
Pe dinafară-n înger mă preschimb,
în taină – într-un diavol;
mă țin drept pe picioare,
în duh, în schimb, mă clatin!.
Sunt plin de chipuri mincinoase
și mă înșel cu adevărat;
mă fac că-s drept,
de fapt – trădez!.
Sunt așezat în corul celor blânzi,
iar eu cu demonii mă-nvârt în horă.
(din Oda 71, II).
*.
A Rigăi slugi grăbite-s, fără milă;
pe unii-i poftesc la viață,
pe alții-i condamnă la rușine;.
le-arată unora un chip surâzător,
iar mie mi-l închipuie cumplit, de spaimă plin;.
pe unii îi cinstesc cu strălucitele lumini,
și altora vestesc pierzania lor de moarte.
(din Oda 79, III).
*.
Acum să rog o ființă din pământ născută,
eu, muritor și rob iluziei,
când e zadarnic ca să strig?..
Un frate după sânge,
când însuși el nevoie are de un sprijin pentru pacea duhului din sine?.
Pe tatăl pământesc, când îngrijirea-i mi-a lipsit pe cât și zilele-i scădeau?.
Pe maica mea ce în dureri născutu-m-a,
când mila-i încetă odată ce-a plecat din viață?
(din Oda 51, I).
*.
M-am rătăcit printre sălbaticele-mi gânduri dând frâu slobod deșănțatelor purtări;
am îndrăznit ca să rostesc cu buzele lumeștile cuvinte;
m-am dăruit cu frenezie și neîncetat atâtor fapte rușinoase!.
Și m-am umflat, m-am înălțat,
eu care cât pe ce era să mă afund sub glie!.
Și arogant am devenit,
trufaș,
eu care sufletul măcar nu-mi drămuiesc, suflarea s-o inspire.
Plin de orgoliu-am fost, eu, pulbere cu viață;
pe mândru l-am jucat, eu, lut cu darul vorbei;
am fost semeț, eu, glod de râs;.
umplutu-m-am de mine însumi, eu ce-s cenușă bună de-aruncat;
și mână-am ridicat, eu – cupă vrednică de sfărâmare!.
Mai mult, m-am dat drept ființă superioară
iar, eu, om care-am decăzut, închisu-m-am în mine însumi,
noroi ce pot gândi;.
ca un nemuritor eu mi-am dat aere,
eu care morții-s dat cu patrupedele!
(din Oda, 20, II).
*
Cum pot om să mă numesc,
eu care-ntre cei neoameni ies la număr?.
Cum să mi se spună ființă gânditoare
mie ce-mpărtășesc stupiditatea dobitoacelor?.
Cum să fiu eu ființă văzătoare,
când lumina stins-am dintru mine?.
Și sensibil c-aș fi vestea să se ducă,
eu ce atâtea porți închis-am câte simțuri am?
(din Oda 21, III).
*.
Chip trist
și licăr negurat,
uscată prospețime
și buze subțiate;.
pierdută-i frumusețea-n trăsături,
mi-e duhul mohorât,
schimbată vocea,
stă capu-ncovoiat..
Duh fără semețire
și inimă înfrântă,.
nenorocit ce nu-ndrăznește să mai ceară dar,
stricat ce nu-ndrăznește să implore;.
rătăcitor ce vinovat se știe,
înfometat neajutorat, cum se cuvine,
de foame chinuit, c-așa se cade;.
lovit și vrednic de lovire,
la moarte condamnat de propria-i mărturie,
un ticălos ce singur se blesteamă.
(din Oda 29, II).
*.
Cântarea noii Cărți de Plângeri glăsuiește
s-audă toate vârstele de oameni viețuind pe glod;
atât prin întocmire, cât și prin descrierile ei
reflectă-n sine și acuză patimile rele
a tuturor, în manifestarea lor,.
pe cât se-mpărtășește autorul
din slăbiciunile oricărui om.
Se adresează grupurilor numeroase de creștini
din universu-ntreg,
acelora ajunși în ceasul cel dintâi,
chemaților la ceasul de al doilea, vârsta matură,
acelora ce fură îndemnați către sfârșitul zilei,
o bătrânețe fără trudă multă;.
și vinovaților și drepților,
înfumuratului cel încruntat ce-i încântat de sineși
și celui care a greșit și singur ce se judecă;
și celor liberi și boierilor ce glia stăpânesc,
acelor din starea de mijloc și nobilimii titlul ce își lasă moștenire,
țăranilor și-aristocraților;.
și celor buni și ucigașilor;
învinșilor și curajoșilor,
și sclavilor și celor înrobiți;.
bărbaților, femeilor,
poruncitorilor și celor ce-ascultare dau,
acelora de sus și umiliților,
la mari și mici,
acelora de seamă și norodului de rând;.
și cavalerilor și pedestrașilor;
și orășenilor și celor de la țară
și regilor semeți ce-s stăpâniți de frâul Celui Rău.
(din Oda 33, II)