Am răni deschise,
Doruri nestinse
Și-un colb de praf străjer la cufărul cu vise,
Zise
Încă de când alergam desculț prin iarbă,
Iar bunica-mi scotea mărăcinii din talpă.
M-am revăzut cu timpul frumos,
El, tot el,
Însă eu n-am mai fost la fel –
Fereastra cu geam mic nu-mi mai e sfântă,
Iar ulița pare mai strâmtă,
Cireșii s-au uscat, infam,
Iar mărul și-a lepădat creanga de care mă legănam,
Dealul cel scump
Acum e un dâmb,
Iar ceru-i d-un albastru tâmp,
Păsările-s murdare,
N-am chef nici de soare,
Nu mai văd nicio culoare,
Am gustat fructul oprit din plin
Căci paradisul din care provin
Mă respinge ca p-un străin.
Am răni deschise –
Izvor de drumuri închise
Și pare-mi-se
Că mi-au fost scrise.
Nu mă mai pot hrăni cu minciuni
Vreau amnezii s-astup slăbiciuni.
Stau într-un colț al camerei ferit de lumină,
O chitară clasică-mi jelește-n surdină,
Pe chip, zâmbet fals de clown,
O adiere rece umflă perdeaua ce se sparge-n scaun,
Geamu-ntredeschis scârțâie a moarte,
Poate și el s-ar vrea în altă parte…
N-aș putea rosti exact ce mă roade,
Destinule, dă-mi o pastilă pentru toate!
Soarele-a plecat în țările calde-n balon,
Târziu în toamnă, ascund fața-n palton.
În curând ni se sfârșește lumea,
Iar noi, tată, mai depărtați ca Adam și luna.
Trecut-au ani și nu știu când,
Nu s-a ales nimic, doar pulbere-n vânt.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente profunde de melancolie și deziluzie față de trecerea timpului și pierderea inocenței. Naratorul se simte respins de trecutul său și copleșit de regrete, căutând o evadare din realitatea dureroasă.