Cum, de pietre și metale,
bolta cu sclipiri încântă,
sumbră-n brun mijește-o sfântă
după lumânări prea pale.
Din rotund plafon, stând peste
cap de înger, clar apare
un alb strop de-argint în care
veșnic licăr dă de veste.
Și în colț un prunc din castă
de milogi, plin tot de zdrențe,
unde spânzură-n stridențe
poleieli sub praf, adastă.
Din splendoare nu-i aprinde
pieptul strop de binecuvântare..
mâna, tremurând mai tare,
c-un slab „Prosim!” mi-o întinde.
Sensul versurilor
Poezia descrie un contrast puternic între splendoarea unei biserici și sărăcia unui copil nevoiaș. Accentul cade pe inegalitatea dintre bogăția spirituală și lipsurile materiale, sugerând o critică subtilă a indiferenței față de suferință.