Cu cât se-apropie clipa de plăcere,
Cu-atât sosirea ei vrem să se-amâne…
Căci chiar și cea mai mică-ntârziere
E-un plus de timp ce nouă ne rămâne.
Să amânăm pe cât putem sărutul…
Gurile noastre-un timp să se mai caute
Pe buza mării când așteaptă vântul
Lopețile galerelor sunt flaute….
Stai cu picior-ntins, dar nu fă pasul…
Deschide-ți aripa, dar nu-ți lua zborul,
Fii pasărea ce-și pregătește glasul
Nu ca să-și cânte, ci ca să-și tacă dorul….
Abia sosită, clipa-i ca pierdută.
Sub vraja ei noi ne dedăm risipei
Și bem din apa ce n-o vrem băută…
Deci, să întârziem sosirea clipei,.
Să-ndreptăm pe cât putem curentul
Care străbate clipa de plăcere
Și, amânând intenționat momentul,
Să ne grăbim spre el cu-ntârziere…
Sensul versurilor
Piesa explorează paradoxul amânării momentelor de plăcere, sugerând că anticiparea și prelungirea lor pot fi la fel de valoroase ca trăirea lor efectivă. Se vorbește despre savurarea așteptării și despre cum întârzierea intensifică experiența.