Nici coapsa și nici pântecul muierii,
cu plod în el, nu-i fură jertfe pline.
Flămândă, mânăstirea învierii
vrea s-o hrănesc cu măduva din mine.
Mi-am rupt din brațe hălci de carne vie
să astâmpăr foamea zidurilor crunte.
Bătea adânc o inimă-n mistrie
și-n orice zid gemeau un piept și-o frunte.
Nu cărămizi căram pe aspre schele,
ci sângele meu aprig în dogoare.
Și pietrele, cu duh de om în ele,
plângeau, cântau și înviau spre soare.
Și-acum, când în minunea-nsângerată
sub tencuială carnea mea tresare,
cad scările, rămân în vânt și-n zloată,
sus, pe osânda turlelor amare.
Bătut, de jos, cu bulgări de argilă,
pe creasta jertfei singur în zăpadă,
îmi cresc pe umeri ăripi de șindrilă
ca să mă ducă, tânăr, la baladă.
Sensul versurilor
Piesa descrie sacrificiul unui zidar care își dă viața pentru construcția unei mănăstiri. El devine parte integrantă a zidurilor, suferind și dăruind esența sa construcției.