De șapte ori am răsucit în broască
o cheie grea și-am tras obloane groase,
să zacă-ntre strivite chiparoase
orice surâs și frunte îngerească.
Și ca sub zale reci și somnoroase
am înfundat în uscăciuni de iască
tot clocotul zbătut să izbucnească
și-năbușit cu pufuri și mătase.
Dar, uneori, din veștede petale,
un râs de prunc mai spulberă cenușa
și-un chip, suav răsare printre zale.
Iar, alteori, mușcând turbat cătușa,
un uriaș ce-n mine dă târcoale
ar vrea să spargă ivărul și ușa.
Sensul versurilor
Piesa descrie o luptă interioară intensă, o încercare de a suprima emoțiile și bucuria, închizându-le adânc în sine. Cu toate acestea, speranța și dorința de eliberare persistă, sugerând că spiritul uman nu poate fi înfrânt complet.