Întorc fața spre ce nu-i,
Și scot limba la ce este.
Frunți și coifuri, câte-avui,
Le-am uitat în cer pe creste.
În zadar de voi mă rog,
Umeri frânți și brațe ciunge.
Biete suflete olog,
Cârja mea nu-ți mai ajunge.
Chiar rădvan cu caste roți,
Încrustat cu diamante,
De ți-aș da, tot nu mai poți
Să te urci spre piscuri boante.
Na-ți cămașa mea de prinț,
Găurită-n lunga trântă!
Eu o scuip și-o rup în dinți,
Tu sărută-i zdreanța sfântă.
Mi-au sfințit-o stelele reci,
Mi-au spurcat-o-n răni și fiere.
Pe de-a-ntregul-s numai teci
Purtând cioturi de hangere.
Lumea mea, de ce mă-ngropi
Sub cenușa ta fierbinte?
Duc sub pleoape luna-n plopi
Și vreo cin’zeci de morminte.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare profundă de suferință și deziluzie, unde eul liric se simte neputincios și sacrificat. El refuză simbolurile puterii și preferă să se confrunte cu realitatea dură, purtând povara trecutului și a pierderilor.