Străbunii-mi zac sub valve de moluscă,
de nu cumva sub solzii de reptilă.
Se iau de păr milenii, fără milă,
și evuri ca pădurile se uscă.
Iar eu, săltând pe coate din argilă,
mai sus de bălării și lăuruscă,
m-am mlădiat în amfora etruscă
și-am izbucnit din mituri, ca Setilă.
Mă-nghimpă crâncen pofta năzdrăvană,
o coastă plânge, altă coastă speră,
luceferi port pe fruntea ca o rană.
Aș sparge-n pumni plăpânda lumii sferă,
dar zăbovesc în roci, în buruiană
și-n fiara, printre flori, din altă eră.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea evoluției umane, de la origini umile și primitive, până la stadiul actual, marcat de dorințe contradictorii și o conștientizare dureroasă a condiției umane. Eul liric se simte prins între aspirații înalte și limitările materiale și instinctuale.