Zâmbeau candid zăpezile în Lațiu
și se-ngânau cu lira ta, fratern,
în cinstea cupei pline de Falern
și-a clipei devorate cu nesațiu.
Și azi pe munți candorile se-aștern
și fulgii albi se leagănă în spațiu,
ca-n vremea când tu, bunule Horațiu,
sorbeai din clipă zâmbetul etern.
Ci noi pătăm zăpezile pe creste
cu lacrimi mari cu sânge și catran.
Pe lira noastră strunele celeste
se schimbă-n sfâșieri de uragan,
și din pocale-adânci ca niște țeste
bem fierea zvârcolitului ocean.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra contrastului dintre idealul antic de a trăi clipa prezentă și realitatea contemporană, marcată de suferință și degradare. Se evocă figura lui Horațiu, simbol al filozofiei carpe diem, în antiteză cu prezentul sumbru.