Parcă de veacuri, parcă de mii de ani
N-am mai prânzit, n-am fost și noi la cină.
Parcă de veacuri, parcă de mii de ani
Am suge fier, am roade bolovani
Și-am hăpăit moloz și rogojină.
În foamea noastră vâjâie păduri,
Se cască mări, se surpă munți din coame.
În foamea noastră vâjâie păduri
Și parcă din străbuni sau din scripturi,
De la-nceputul lumii ne e foame.
Ziua pândim cu nările în vânt
Năluca unui abur de mâncare.
Ziua pândim cu nările în vânt,
Din cer, din iad sau poate din mormânt
Să ni s-arunce din mormânt,
Să ni s-arunce resturi ca la fiare.
În bezna nopții ne visăm strigoi
Și ne-ospătăm cu câte-un hoit fierbinte.
În bezna nopții ne visăm strigoi,
Dar numai moartea mușcă hălci din noi –
Ea singură înfulecă morminte.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o foame profundă, atât fizică cât și existențială, ce mistuie ființa umană. Imaginile puternice sugerează o disperare cruntă și o apropiere inevitabilă de moarte, singura care pare să se hrănească cu adevărat.