Parângule, măi, căpitan de brume,
pandur cu ipingeaua lunii-n spate,
mă mai cunoști? Vin dintr-un fund de lume,
din mlaștina fântânii blestemate.
Dă-mi jnepii negri: leac amar să-mi fie,
dă-mi iezărul: genunchii să-mi sărute,
burhaiele să-mi lingă rana vie,
scobită de satâre arnăute.
Iar ulii tăi albaștri rotogoale
să-mi scrie peste sângele fierbinte..
Și-acum mai vin, doinind pe Jii, la vale,
pădurile proptindu-se în flinte..
Și-acum mai scuipă țevile pucioasă,
să tremure-ntre perne dolofane
ciocoiul fonf și beizadeaua grasă
și pezevenghii putrezi din rădvane..
Nu m-au răpus mișeii, nici vânzarea,
și duhul meu când aue și geme
ca viforul zbârlește toată zarea
și ca un clopot cântă peste vreme.
Sensul versurilor
Piesa este un strigăt de luptă și rezistență, în care pandurul se întoarce din trecut pentru a denunța nedreptățile și a-și apăra țara. Natura este complice la această revoltă, iar spiritul său rămâne neînvins.