Departe sunt de tine și singur lângă foc
Petrec în minte viața lipsită de noroc
Optzeci de ani îmi pare, în lume că am trăit
Nu sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit
Aducerile aminte pe suflet cad picuri
Deșteptându-ne-n față-n trecutele nimicuri
Degetele, vântul lovește în ferestri
Se-ntoarce-n gândul firii duioaselor povești
Și-atuncea din-nainte prin ceață parcă treci
Cu ochii mari în lacrimi, cu mâini subțiri și reci
Cu brațele-amândouă de gâtul meu te-alin
Și parcă vrei a-mi spune ceva, apoi suspin.
Eu strâng la piept averea de amor și frumuseți
Cu sărutări unind noi sărmanele vieți
Cu glasul amintirii, rămâne pururi mut
Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut..
Să uit cum după o clipă din brațe mi te-ai smuls
Voi fi bătrân și singur, vei fi murit de mult
Cu glasul amintirii rămâie pururi mut
Să uit pe veci norocul, ce-o clipă l-am avut
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund și regretul față de o iubire pierdută. Naratorul reflectă asupra trecerii timpului și asupra inevitabilității morții, fiind copleșit de amintiri și de sentimentul de singurătate.