René Char – Madeleine Cea Care Veghea

26 ianuarie 1949.
Am luat cina la pictorul Jean Villieri.
E mai târziu de ora unsprezece. Metroul mă duce spre casă. Schimb trenul la stația Trocadero. Puțin adormit de o oboseală plăcută, ascult distrat pașii rezonând pe coridorul dintre cele două linii. Deodată, o femeie tânără venind din sens invers mă abordează după ce, cred, mă privise îndelung. Îmi pune o întrebare cel puțin neașteptată: „Domnule, aveți cumva niște hârtie de scris?” În fața răspunsului meu negativ și fără îndoială datorită aerului meu amuzat, adaugă: „Vi se pare amuzant?”
Răspund nu, bineînțeles, întrebarea asta sau o alta..
Ea pronunță apoi cu un aer plin de regret: „Și totuși!”
Slăbiciunea, paloarea și sclipirea ochilor ei sunt extreme.
Merge cu acea ușurință a meseriilor deocheate (la fel ca mine). Caut în zadar în această siluetă nefericită vreo urmă de frumusețe. Cu siguranță că ovalul feței, fruntea, privirea mai ales, rețin atenția, suscită interesul. Cu toate astea încep cumva să scap de această companie. Ajung la stația Saint Cloud și urc rapid în metrou. Ea, după mine. Fac câțiva pași în vagon ca să mă îndepărtez de ea. Fără rezultat. Îi întorc vioi spatele.
La Michel-Ange-Molitor mă grăbesc să cobor. Dar pasul ei ușor mă urmărește și mă ajunge din urmă. Timbrul vocii s-a modificat. Un ton de rugăminte fără umilință. În câteva cuvinte liniștite îi precizez că lucrurile trebuie să se oprească aici. Ea îmi spune atunci: „Nu înțelegeți, oh, nu înțelegeți. Nu e ce credeți.” Aerul nopții dă grație îndrăznelii ei. „Mă vedeți în vreun culoar de metrou pe care oamenii se grăbesc să-l părăsească propunând aventuri galante?” „Unde locuiți?” „Foarte departe de aici. Dumneavoastră nu cunoașteți zona.” Amintirea căutării de pe vremea când descopeream viața și poezia, mi-a revenit în memorie. O îndepărtez agasat.
„Nu mai sunt tentat de căutarea imposibilului ca altădată (mint). Am văzut prea multă suferință.” Răspunsul ei: „Revenirea credinței nu va face suferința să crească. Rămâneți primitor. Nu vă veți vedea murind.” Suspină. „Ce noapte umedă!” O simt și eu. Strada Boileau, de obicei provincială și tihnită, este albă de gheață dar caut în zadar urma vreunei stele pe cer. Mă uit dintr-o parte la tânăra femeie: „Cum te cheamă, micuțo?”
„Madeleine”. Terminasem astăzi după amiază o poezie, Madeleine cu veioza, inspirată de tabloul lui Georges de la Tour ale cărui interogații sunt atât de pline de actualitate. Acest poem m-a costat mult. În această Trecătoare plină de opinii i-am găsit verificarea. În două rânduri deja, pentru alte poeme la fel de costisitoare, am avut aventuri similare. Cred asta cu tărie. Accesul într-o zonă profundă de emoții și viziuni este propice țâșnirii marelui Real. Nu-l atingi fără niște mulțumiri făcute oracolului. Nu cred că e absurd să afirmi asta. Nu sunt singurul căruia aceste dovezi îi sunt din când în când acordate.
„Madeleine, sunteți foarte bună și răbdătoare. Să mergem împreună, de acord?”
Mergem într-o inteligență de umbre perfectă. I-am luat tinerei brațul și am simțit acea senzație pe care o trezește un braț slab. Dispăru aproape imediat, lăsând loc singurătății intense și favorii, pe care le-am simțit când am pus punct poemului. E doisprezece jumătate. Bulevardul Versailles, lumina metroului Javel, palidă, răsare de sub pământ.
„Vă spun adio, aici.” Ezit dar corpul subțire se eliberează. „Sărutați-mă, să plec fericită.”
Îi iau capul în mâini și o sărut pe păr. Suprafața unei preerii udată de rouă îmi atinge buzele. Madeleine pleacă, dispare la baza scărilor de metrou ale cărui porți de fier se vor închide curând și sunt deja pregătite.
Jur că toate astea s-au întâmplat, fără a fi lipsit de dragoste, ca acum când povestesc, în
acea noapte de ianuarie.
Realitatea nobilă nu se dezvăluie celui care o întâlnește decât pentru a o aprecia și nu pentru a o insulta sau a o face prizonieră.
Aceasta este singura condiție pe care nu suntem încă destul de puri pentru a o îndeplini.