Aceleași lovituri care îl trimiteau la pământ îl aruncau în același timp departe înaintea vieții sale, spre anii viitori în care, de-ar sângera, de vină n-ar fi nedreptatea unuia singur. Ca pomișorul întărit de rădăcini și care își strânge crengile rănite lângă trunchiul trainic, el cobora apoi de-a-ndărătelea în mutismul științei acesteia și în nevinovăția lui. În sfârșit, scăpa, fugea, și cunoștea fericirea deplină. Ajungea la pajiște și la stavila trestiilor, căreia îi mângâia mâlul și-i percepea freamătul uscat. Se părea că tot ce pământul produsese mai nobil și mai perseverent îl adoptase, drept răsplată.
Și-ar reîncepe astfel până când, necesitatea de a rupe dispărând, el ar sta drept și atent printre oameni, mai vulnerabil și mai tare totodată.
Sensul versurilor
Piesa descrie experiența unui adolescent abuzat și modul în care acesta găsește refugiu și vindecare în natură. În ciuda traumei suferite, el își dezvoltă o rezistență interioară și o capacitate de a se regăsi, devenind mai puternic și mai vulnerabil în același timp.