O, viscolea azi-noapte, viscolea gândul nostru de-a fi eterni,
stau în casa ta cu tine și simt că de moartea din mine te temi.
Eu vreau să te vindec
și nu fac cu mângâierea decât a te speria,
stăm singuri și ni se pare că
știm că-n casa asta e îngropat cineva.
Stă și duhnește atât de plăcut
sub vraful grotesc al mâhnirilor noastre,
am scris pe panglici de liniști cu lut, niciodată, niciodată nu vom uita.
Tu te temi și pe mine mă bântuie spaima că nu mai ești, că nu mai sunt, că un duh potrivnic veghează ultimul nostru cuvânt.
Și ninge, și ninge sărac cum toate au fost iarna asta, nu mai tresări, nu mai tresar, moartea ne-a aburit fereastra.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema fricii de moarte și a pierderii într-un cadru hibernal. Vorbește despre o relație sufocată de temeri și secrete, unde moartea planează ca o prezență constantă.