Închis prin odăițe adânci și suferinde,
Îmbrățișam – spre ziua – pe câte-un pat îngust,
Femei adolescente, dar mature la bust,
Privat de-ale iubirii repere și merinde.
Stătea un aer jilav, și rar, și fără gust,
Trăgând brumate pleoape de abur pe oglinde:
Și ceas de ceas, un cinic destin părea că vinde
La un mezat de silă un inedit din Proust.
Întepeniți în cripta urâtei necropole
– Un habitaclu umed, cu două seci busole –
N-aveam măcar, de pază, o spadă între noi,
Spre-a interzice puntea pe care n-o poți trece.
Și ne priveam cu ochii deschiși, rotunzi și goi,
Simțind cum ne-mpietrește, treptat, o ură rece.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de captivitate emoțională și fizică, într-un mediu sufocant și lipsit de iubire. Personajele se simt izolate și dezumanizate, ajungând să cultive o ură rece unul față de celălalt, incapabile să depășească această stare.