Rian Roman – Luna Mugurilor (Din Însemnările Unui Turist)

Orașul a fost trezit
de statuile apărute peste noapte,
ce au plesnit pe străzile orașului
precum mugurii pe crengi.
Clopotele lupoaicei au fost primele care au sunat chemarea.
S-au adunat oamenii ca la slujbă;
au ieșit din casele lor întunecate
și au venit la mugurii deschiși
să-i încerce cu vârful dinților
ca de obicei,
însă miezul lor era prea dur,
lumina de nesuportat le-a uscat ochii
și le-a împietrit gândul.
Atunci au început să lovească în ei
cu pumnii,
cu picioarele,
să-i scuipe și să-i murdărească,
doar, doar o să-i închidă,
dar n-au putut.
Tâșneau lacrimi din muguri,
șuvoaiele care curgeau pe străzi
au umplut canalizarea orașului,
inundând piața mare
până la gleznele turiștilor.
S-a uscat iarba din parcuri,
și copacii,
au fost decolorate și florile artificiale.
În zilele acelea
nu era vegetație în oraș,
însă trandafirii Hidrei au crescut
cât colinele din jur.
Singurele flori din oraș erau statuile.
De data aceasta trecătorii le atingeau,
le miroseau,
le mângâiau și le sărutau
ca pe copiii bătuți,
poate, poate, vor înceta să plângă,
să se oprească plaga,
să vină primăvara,
chiar și târziu,
umai să vină.
Sigur va veni,
căci e luna mugurilor.