Acelui om ce poartă în ochii săi lumină,
tămâia prieteniei al meu viers i-o închină.
În temnița îngustă a celui ce iubește,
a inimii lumină ca focul strălucește.
Prietenul meu unde-i? La ce fățărnicia?
Mi-e inima zdrobită. Ce e prietenia?
De unde să iau vinul ce-nvinge-un ipocrit?
De-amar și de neliniști mi-e sufletul zdrobit.
Ci pactul prieteniei voi mi l-ați sfâșiat
și mă-ndoiesc acum cândva că-a existat.
Dacă-ale mele doruri s-or împlini vreodată,
balsamul nu-l voi cere la inimi de piatră.
A liniștii-alchimie ca s-o posezi, de vrei,
ferește-te de moarte din calea celor răi.
Ești sclav, dar nu te plânge de-a timpului cruzime.
Ce face-n cer Stăpânul, din veac nu știe nime.
Divanul
Sensul versurilor
Piesa exprimă deziluzia și tristețea naratorului față de pierderea prieteniei și căutarea unui sens într-o lume plină de ipocrizie. El se simte trădat și își pune întrebări despre natura adevărată a prieteniei și despre cum să depășească durerea.