Hafez – Ți-e Chipul Tău Un Soare

Ți-e chipul tău un soare, și fără el nu are
lumina ziua, – viața e-un neant fără hotare.
Când ai plecat departe, lumina s-a golit
din ochii mei, și plânsul cu lacrimi m-a orbit.
Icoana-ți din privirea-mi s-a stins, și am strigat:
”Vai, lumea toată într-un deșert s-a preschimbat.”
Prezența ta destinul mi l-a abătut din cale,
și-l simt aici pe-alături că-mi dă acum târcoale.
E-aproape, poate, clipa când paznicul va spune:
”Acest om în ruină, uitat de toți apune.”
Și la ce bun acuma ai reveni, Iubită,
când doar un strop de viață în mine mai palpită?
Când mi-a secat izvorul de lacrimi, tu ai zis:
”Din inima lui sânge să verse-acum Hafiz.”
Acum că ești plecată, un leac mi-ar fi răbdarea,
dar nu mai am putere să-ți sufăr ne-ndurarea.
Mizeria și plânsul, Hafiz, ți-au stins surâsul.
Tristețea ta alungă și vin, și cânt, și visul.
Divanul