E umedă noaptea noroasă,
copacii sub vânturi trosnesc.
Ascuns în mantaua de ploaie,
Eu singur prin codru gonesc.
Mă poartă căluțul la treaptăt,
iar visul îl întrece în zbor,
și-mi pare: pe aripi de înger
mă duce la mândra-n pridvor.
Și hămăie câinii. Portarul deschide.
Nici nu vreau să-l văd,
zorind zăngănitul de pinteni,
în casă pe scări mă reped.
O, cât e de cald și de bine
Acolo, în camera ei!
Cu dragoste iar ne cuprindem,
și dorul aprinde scântei.
Dar șuieră vântul prin codru,
și-mi zice bătrânul stejar:
„De ce nu te lași tu odată
de visu-ți nebun și hoinar.”
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie nocturnă printr-o pădure, alimentată de dorința de a ajunge la persoana iubită. Visul se împletește cu realitatea, creând o atmosferă romantică, dar și melancolică, sugerând efemeritatea și iluzia acestei întâlniri.